Urși fără semnal

Mașina era lângă, cu fața spre drum, pregătită pentru fugă. Nu m-am gândit să urc și să încerc să scap de soartă. Am văzut, mai demult, pe Facebook, din vremea în care Facebook era ceva la modă, un filmuleț cu un moș care a încercat să fugă de Moarte atunci când a văzut-o venind pe aleea casei, dar Moartea l-a prins în piață și zicea: „Dimineață chiar mă întrebam cum va trebui să te iau din piață”, sau așa ceva. Ce rost ar fi avut să-l pun pe Alex, beat pulă, să conducă prin pădure cu viteză și să cădem în hăul care împrejmuia poteca? Sau, mai rău, să conduc eu și să ne izbim de un brad cu trunchi gros. Mai bine să fie vina lor, să murim de arma unui vânător alcoolic care a ieșit la miezul nopții să împuște un iepure și ne-a nimerit pe noi. Oricum, nimeni nu părea deranjat de focurile de armă.

A treia împușcătură. Mi-am întors fața spre Monica, care fuma în stânga mea. Degetele lungi nu se apropiau prea tare de gură; trăgea din țigară și apropia pleoapele, de parcă gudronul din plămâni o durea. Era atentă la schimbul de replici dintre bărbați și râdea în șoaptă, parcă de frică să nu trezească ceva din pădure. Moartea. Îi era frică de moartea pe care eu o acceptasem după prima împușcătură. Știam că și ea auzise, dar prefera să se prefacă că nimic nu s-a întâmplat. Pe băieți nu ne puteam baza — alcoolul îi făcuse să se dezbrace în bustul gol la 16°C și să fluture toporul deasupra capului.

M-am ridicat de pe scaunul verde de campare și am coborât spre râu. Apa se lovea cu putere de pietre plate, se grăbea spre abisul cascadei de mai la vale. Eu aș fi vrut să ne punem corturile la baza ei; îmi imaginam o mie de feluri în care aș fi putut face sex în spatele perdelei de apă, strivită între stâncă și trupul lui Alex, dar n-am sugerat nimic — mi-am înghițit fantezia odată cu toate medicamentele pe care le luam pentru migrene.

M-am ghemuit pe mal și mi-am ridicat fusta. Vocile celor trei, de deasupra mea, au amuțit. Focul s-a stins. Am auzit cauciucul derapând pe pietriș, apoi liniște. Mi-am aranjat fusta și am urcat cu pași mici. Am pornit lanterna. Corturile erau sfâșiate, scaunele căzute, masa răsturnată, iar din sacoșa cu mâncare s-a ridicat un bot maro, murdar de ketchup și oțet. A strănutat scurt, apoi nu s-a mai mișcat. Din instinct, mi-am căutat telefonul, cu palmele lipite de coapse, acolo unde ar fi fost buzunare, pentru a-l apela pe Alex, apoi lipsa semnalului m-a izbit în ceafă cu o durere ascuțită. Timpanele mi s-au înfundat, am încercat să-mi înghit saliva, dar aluneca cu greu, mă zgâria pe gât. Ghemul de scuipat a căzut precum un bolovan în stomac, făcându-l să se contracte și să împingă violent alcoolul și sucul gastric. Jetul de vomă nu a impresionat ursul. Din spatele lui au apărut două perechi perfect rotunde de urechi.

Eu am fost cea care a insistat, dimineață, să campăm sălbatic. Probabil au considerat de bun-simț să-mi asum distragerea urșilor cât scapă ei.

— Un weekend fără semnal, un detox de la social media.

— Camelia, ești singura care are nevoie de acest detox. Știi că te iubesc, dar ai o problemă serioasă cu telefonul.

— Tocmai, Alex! Ajută-mă.

— Și noi ce treabă avem?

— Hai, Monica, va fi fun. Nu ziceai că George n-a fost niciodată cu cortul și că-și dorește?

Ursul a făcut un pas spre mine. Sub labe au pocnit mănunchiul de vreascuri pe care îl adunasem împreună cu Monica înainte de căderea nopții. Ursuleții trăgeau, dintr-o parte și alta, de o bucată de ceafă de porc. Îi vedeam clar — luna plină îi lumina precum un far.

— Dumnezeu ne iubește, vă zic eu că nu vom păți nimic — a spus George înainte de primul foc de armă.

— Eu chiar vreau să fac teologia.

— Asta mai lipsește, Alex, să mă faci preoteasă!

— Da’ ce-ar avea? Are față de preot. Săr’ mâna, Părinte! Doar așa o să-ți zic: „Părinte”.

— Mi s-a mai spus.

— Chiar? Da’ tu crezi sau zici așa, la mișto?

— Nu, mă. O simt, e o chemare.

— Hai pe Athos.

— Nu, că-i periculos. Nu mă mai întorc.

Și-au râs cu zgomot, ciocnind paharele din plastic care adăposteau o combinație de whisky cu suc de mere.

— Te-n gură, „Părinte”! — am strigat din tot sufletul și gâtul m-a durut iarăși.

Ursul a eliberat pe nări aerul cald în timp ce se apropia încet. Eu nu m-am mișcat. Țineam lanterna spre el, voiam să-i văd ochii în timp ce mă va sfâșia.

O lumină dublă de faruri a apărut din dreapta. Alex m-a strigat din direcția lor, în timp ce arma s-a descărcat din nou. Ursul a căzut, cu un fir subțire de sânge prelins din țeastă. Puii s-au uitat o clipă la mama lor, apoi au fugit în pădure. Când Alex m-a prins de umeri, eu încă aveam lanterna îndreptată spre ursoaică — încă mă privea în ochi.