Tăcere

Scârțâitul tablei glisând pe o șină ruginită nu este cel mai înfiorător lucru care se aude aici. Nici măcar bisturiul, foarfeca și altele aruncate în tăviță, sau sunetul de oase frânte, zgomotul făcut când taie sternul, crâșnetul craniului sfărâmat înainte de a scoate creierul și a-l pune pe masă, făcându-l felii și examinând fiecare parte. Lucrurile acestea nu sunt atât de înfiorătoare, te obișnuiești cu ele, dacă ai crescut într-o curte în care tradiția de Crăciun înseamnă fugărit, înjunghiat și pârlit porcul, eventual urcat copilul pe spinarea arsă.

Înfiorătoare este liniștea. Morții nu respiră. Nu se scarpină, nu se foiesc, nu oftează și nu se plâng. Nimeni n-a spus că-l trage curentul, că e dezbrăcat și stă cu șalele goale pe tabla asta ruginită, că nu-i dezinfectată și pute. Toată lumea tace.