Stropi de ploaie

Era pentru prima oară când visa cabana, dar se simțea de parcă o cunoștea dintotdeauna. O cabană de munte, aproape de strada principală, cu o curte în care te pierdeai, cabană care colcăia de turiști bogați veniți să-și oxigeneze creierul, dispuși să plătească sume obscene doar pentru puțină senzație de natural.

Cabana era construită doar din lemn, cu camere mari și multe intrări, holuri strâmte și întortocheate pe care te pierdeai ca într-un labirint. Însă ea cunoștea holurile, fiecare curbă, fiecare imperfecțiune a lemnului, nod, grinzile lăsate care formau burți în tavan; știa unde se deschide fiecare ușă și ce cameră urmează. Cabana nu era construită pe plan drept, stătea pe o creastă a muntelui și nimeni nu se încumeta să intre prin spate, în afară de ea. Își înfigea vârful pantofului între rădăcinile brazilor ieșite valuri din noroi, se ținea de crengile lor lăsate, își strecura degetele printre ace și se apuca de porțiunea dezgolită, netedă, o porțiune fix cât palma ei, apoi se trăgea cu putere, chiar dacă aluneca și mâlul făcea tot posibilul să o împiedice.

Și ea era turist, ea cu bărbatul său, însă nu plătise nimic. Cumva era îndreptățită să fie acolo și cunoaștea regula, chiar dacă nimeni nu i-o spusese: nu are voie să urce la etaj. Dar dacă ea, cea care cunoștea cabana și intra prin uși secrete, avea dreptul să se afle acolo chiar dacă nu plătea, oare n-avea dreptul și să încalce singura regulă a casei? Ba sigur că da, așa că într-o dimineață, când toți erau la coadă pentru a primi micul dejun, ea pur și simplu s-a răsucit pe călcâie, a pus o mână pe balustradă și a urcat la primul etaj. A străbătut holul pătrat și a deschis o ușă în spatele căreia se afla o cameră cu tavan înalt și vitralii, mobilată doar cu un pat din lemn masiv, așezat peste un covor roșu. La marginea patului, trei călugărițe erau îngenuncheate, cu palmele strânse și frunțile sprijinite; se rugau. A trecut în liniște pe lângă ele, suficient de aproape încât să simtă mirosul de naftalină, apoi a mai urcat un etaj, a făcut stânga și a deschis o altă ușă albă, în spatele căreia se afla baia. O baie mică, cu gresie albastră, un vas de toaletă, o chiuvetă și un dulap dublu. Nu a făcut nimic acolo, doar a închis ușa în urma ei și a privit prin gaura cheii cum aleargă călugărițele, cu poalele ridicate, înainte și înapoi. Când se făcuse liniște, a ieșit. A cotit iar la stânga, a coborât un etaj, a trecut prin camera în care se rugaseră cele trei, a intrat în holul pătrat și, înainte să ajungă la scări, a văzut o femeie bătrână stând cocoșată, sprijinită în baston. A încercat să treacă pe lângă ea, dar femeia a întins bastonul precum o barieră, apoi capul i s-a răsucit la spate, coloana i s-a rupt și mâinile i s-au încolăcit precum rădăcinile brazilor peste care a pășit. A reușit să țipe, iar atunci s-a înfricoșat. În vise nu poți țipa.

I-a luat un timp până să se poată mișca, iar când a făcut-o, l-a trezit pe el. El și-a deschis larg brațele și i-a lăsat trupul mic să se ascundă. Îi mângâia creștetul și o pupa pe frunte.

— E-n regulă, sunt aici. E-n regulă, a fost doar un vis. Oh, iartă-mă că transpir, canicula asta mă omoară. Ce bine ar fi dacă ar ploua puțin.